| 06 Mai 2010
Pentru multi dintre noi este important sa avem copiii sanatosi, sa aiba cele mai bune rezultate si, uneori, ne suparam daca au luat cu un punct mai putin la o lucrare; pentru mama lui Albert Roman, dorinta cea mai mare este ca ea sa fie mama lui pentru multi ani de aici inainte, indiferent de notele pe care le va avea la scoala, iar nota maxima sa o obtina dupa sedinta de chimioterapie la “examenul... de-a VIATA”!
As fi vrut sa nu existe motive pentru care sa povestesc ceea ce urmeaza sa aflati, as fi vrut ca sectia de oncologie-pediatrie sa nu mai existe din cauza crizei economice, sa nu mai aiba “clienti”, iar personalul de acolo sa se mute in salile de nasteri unde toata lumea asteapta cu bucurie primele semne de inceput. Desigur, este normal sa ne dorim toate acestea, este normal sa nici nu vrem sa ne imaginam ce-am face noi daca intr-o saptamana am afla de un diagnostic cumplit al cuiva drag. Poate al copilului nostru?!… NU! NU se poate!... Insa pe 27 decembrie, intre Craciun si Anul Nou, am vizitat salonul aflat la etajul VII al spitalului Fundeni si, din pacate, am constatat ca se poate.
Cand am aflat de diagnosticul lui Albert, am simtit ca mi se duce toata viata… Nu mai poate continua sa-mi spuna ce simte… nici nu as putea sa-mi imaginez vreo intrebare pentru asta, nici nu stiu daca vrea sa se stie ce simte sau sa inteleaga ea ori altcineva. Toata energia acestei mame, toate gandurile, toate intrebarile sunt legate de boala copilului ei: LMIV- cumplita boala pentru care va avea nevoie de interventie in strainatate. Asta-vara era grasut si frumos, alerga, se juca, nu mi-am imaginat vreodata ca ar putea fi bolnav”, ne spune mama lui Albert. El chiar era cel mai grasut dintre toti (Albert mai are o sora si un frate).
Domnul doctor zice ca 80% dintre cazuri se rezolva… Asta ii da speranta si curaj sa asiste la toate episoadele prin care trece din cauza tratamentului si are incredere ca oamenii o vor ajuta sa stranga banii necesari interventiei chirurgicale din strainatate.
Albert are un zambet de strengar cand se intalneste cu Alexandra (fotograful), stie ca de acum a devenit rasfatatul tuturor, vorbeste adesea cu fratii lui la telefon, s-a imprietenit cu colegii de salon, dar isi lasa privirea in jos cand isi aminteste de ce nu mai merge la gradinita. Te uiti la el si crezi ca ai trait degeaba - nu ai inteles mai multe decat un copil de 5 ani: este mai puternic ca 20 de adulti care se supara din cine stie ce motiv, adesea banal.
Sa dea Dumnezeu ca toti copiii din lumea asta sa fie bine, ca sa fie si al meu. Asa se roaga tot timpul mama lui Albert si multe alte mame aflate in situatii similare. Toate problemele mele dinainte nu mai exista, sunt nimic pe langa problema asta, dar nu ne lasam, o sa lupte cu tratamentul, stam aici cat este nevoie, sarbatorile le facem aici, nimic nu conteaza: el sa fie bine…
DORINTA UNEI MAME pentru copilul ei, pentru toti copiii din lume.
