| 09 Iulie 2010
Dupa o asteptare de 9 luni, dupa nenumaratele intrebari despre felul in care va arata, iata ca acum il tin in brate pe acest bebelus delicat si minunat… Ce poate fi mai minunat decat sa fii parinte?
Nu ma mai satur sa-l privesc si sa-mi pun intrebari: oare cum sa ma port cu el, cum sa fac fata noului meu statut, voi fi o buna mama si intrebarile parca nu se mai sfarsesc. Obosita si cu gandul la bebelusul ce abia a venit pe lume ma decid: “ce au facut atatea mame pana acum voi face si eu, ca doar nu sunt eu prima mama din lume, au fost multe altele inaintea mea”.
Zilele trec, apoi lunile… copilul nu deschide bine gura si toata lumea si este la picioare. Nimeni din familie nu-i refuza nimic. “Doar este mic, e normal sa-l ajut”, imi spun. A invatat de mult sa vorbeasca, insa in vocabularul lui nu exista “te rog”, ci numai “vreau”. Lucrurile pe care ar trebui sa le faca singur, nici prin cap nu-mi trece sa-l las sa le faca: doar e mic si nu poate…desi are deja 7 ani si se poate lega singur la sireturi, asa ca ma ofer eu. Aceste exemple pot continua la nesfarsit. Si astfel, mai tarziu, avem adultul care moare de foame cu mancarea in frigider… pentru ca el nu poate sa si-o incalzeasca, are nevoie de cineva care sa-l ajute (sa faca asta in locul lui) in permanenta.
Doar ca eu, ca parinte, nu stiu un lucru: pentru a-si dezvolta o personalitate armonioasa, copilul are nevoie de limite si responsabilitati. Si acestea trebuie introduse progresiv, in conformitate cu varsta. Acestea sunt benefice pentru copil si nicidecum o modalitate de a-l constrange. Copilul invata in permanenta, iar familia este cea care are o influenta determinanta. Este foarte sanatos pentru copil sa-l ajut atunci cand are nevoie, insa este necesar sa invete sa fac diferenta: ce il ajuta pe el sa mearga mai departe, sa se dezvolte si ce il blocheaza. Intrebarea pe care ar fi potrivit sa o am mereu in minte este: ce il invat eu pe copilul meu prin felul in care ma comport? Este drept ca iubirea noastra de parinti ne pune deseori la incercare, insa tocmai aceasta iubire ne da sansa sa devenim niste parinti care sa isi sprijine copiii sa se dezvolte, sa isi asume responsabilitati, sa devina niste persoane sociale.
Copiii invata de la noi, parintii lor. Mesajele pe care noi le transmitem si pe care ei le preiau sunt permanente si in cazul rasfatului ca mod de a fi, exista un mare risc de a transmite simultan doua mesaje, ambele cu consecinte negative pe termen lung. Primul este cel al neputintei invatate – adica, lasa ca tu nu poti, fac eu in locul tau – azi asa, maine asa - pana cand copilul chiar este convins ca nu poate face acel lucru si interiorizeaza aceasta credinta.
Cel de-al doilea mesaj pe care il transmitem este ca totul i se cuvine. Cum deschide gura toata lumea este la picioarele lui, asteptand sa-i faca pe plac. Ori viata ne arata ca lucrurile nu stau tocmai asa: avem nevoie sa stim sa facem anumite lucruri, actiunea reusita ne da incredere in noi insine si ne creste stima de sine; in viata nu toata lumea este la dispozitia noastra ori de cate ori dorim acest lucru si avem nevoie sa invatam sa facem fata frustrarii intr-un mod sanatos. Multi parinti se amagesc cu ideea ca fac doar acum asa, in copilarie , ca va avea timp “sa invete cand va fi mare“. Nu este deloc asa pentru ca in mintea copilului se formeaza niste sabloane de gandire, care mai tarziu il vor impiedica in toate, dar absolut toate relatiile pe care le va avea. Astfel, el va deveni prizonierul propriilor ganduri, care i-au fost sadite, in fiecare zi, in copilarie. Lucru care mi se pare paradoxal, adultul crescut in acest stil nici macar nu este constient de aceasta.
Este foarte frumos sa ne alintam copiii, sa-i mai si rasfatam uneori, dar cu masura: avem datoria de a le crea obiceiuri sanatoase de viata, scheme relationale care sa-i dezvolte, nu sa-i opreasca din dezvoltare. In toata lumea a inceput sa se puna un mare accent pe constientizarea importantei primilor ani ai copilariei. Practic, atunci noi primim un set de “programe mentale“ care ne insotesc toata viata si ne ghideaza actiunile. Acestea ne sunt transmise cu ajutorul comportamentelor pe care le observam la persoanele semnificative, adica cele care au grija de noi, mai ales in mica copilarie (0-3 ani), exact atunci cand se face, de obicei, o mare confuzie “lasa-l, draga, e mic si nu stie“. Dragi parinti, eroarea este ca el nu stie (nu poate) sa vorbeasca, insa, de invatat, invata in permanenta. Este ca un burete care absoarbe tot. Nu va lasati inselati de dimensiunile reduse si cuvintele absente sau nepronuntate corect. Invatarea este permanenta chiar de la nastere. Si a invata nu inseamna doar a fi la scoala sau la gradinita, a fi intr-un cadru formal. Invatarea are loc peste tot: curiozitatea lor si dorinta de a explora lumea este foarte puternica, mai ales in copilarie. Totul este nou si fascinant, asadar totul trebuie descoperit; si la acest capitol intra si relatiile dintre oameni, modul in care isi vorbesc, in care fac anumite activitati impreuna, in care se bucura, in care se cearta, in care descopera solutii la problemele lor, in care stiu sa negocieze, in care stiu sa-si arate sentimentele, sa-si gestioneze emotiile, sa fie tandri… toate aceste lucruri fac parte din procesul de invatare al copilului.
Uneori, poate, prinsi de valtoarea grijilor cotidiene, pierdem din vedere aceste aspecte. Sau pur si simplu credem ca nu conteaza. Insa lucrurile stau diferit. In fiecare zi, in fiecare moment pe care il petrecem in calitate de parinti, il invatam mereu si mereu cate ceva: ceva care il va deschide catre lume si va asigura un confort psihologic sau nu. Depinde numai de noi, de faptul ca am inteles ca tot ce spunem, dar, mai ales, ceea ce facem le transmite mesaje copiilor. Un singur moment de autoreflexie, poate cateva intrebari pe care mi le adresez eu mie, atunci cand sunt doar cu gandurile mele, poate ca ma va ajuta sa inteleg mai multe. “Oare cum functioneaza mintea copilului meu? Dar sufletul lui? Cum sa fac pentru a reusi copilul meu sa traiasca la potentialul cu care a fost inzestrat? Care este diferenta intre a trai si a supravietui? Sunt eu, parinte, multumit de viata pe care o am? Daca nu, ce pot face?”– sunt doar cateva exemple de intrebari de la care pot incepe.
Si sunt multe familii in care rasfatul este un mod de a trai. Copilul rasfatat nu are responsabilitati, ci numai pretentii, cererile sale trebuind sa fie satisfacute imediat si fara comentarii, ca si cum totul i s-ar cuveni doar lui. Nu are limite (pentru ca nu a fost invatat sa le aiba), face orice vrea si nu se supune nimanui, nu respecta pe nimeni si are impresia ca este centrul Universului. E nepoliticos, nerecunoscator si adesea devine micul tiran in preajma caruia iti este foarte greu sa traiesti.
Copiilor rasfatati parintii nu le impun limite, asadar ei nu sunt invatati ce inseamna buna cuviinta. Notiunea de disciplina, toleranta pentru ei nu exista. Si astfel devin tot mai nesuferiti celor din jur, care vor cauta sa-i evite cu orice pret. Copilul rasfatat devine adultul nefericit! El nu stie sa creeze relatii si sa le mentina. Este vesnicul nemultumit, cel care da vina mereu pe altii pentru tot ce i se intampla (pentru ca nu a fost invatat sa-si asume responsabilitatea).
Si astfel ajunge un permanent mofturos, lenes, artagos, un om pe care ceilalti il ocolesc… ducandu-si singur povara rasfatului! Asadar, parintii au o mare responsabilitate, lucru pe care de altfel cred ca-l stiati deja. Daca aveti anumite subiecte pe care doriti sa le dezbatem, daca aveti anumite experiente pe care doriti sa le impartasiti cu ceilalti parinti, va astept sa-mi scrieti pe adresa: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza .
