| 09 Iulie 2010
“Cu multa consideratie, o mama care doreste ca si fetita ei sa ajunga sa-si castige existenta singura si sa nu atarne la umilitorul ajutor de 200 lei pe luna. Doresc sa-mi invat copilul sa pescuiasca si nu ma multumesc sa-i dau eu peste pentru ca vine o zi cand din pacate nu voi mai putea fi alaturi de ea (voi muri)”.
Acesta este finalul unui mesaj care m-a determinat sa aflu ce se intampla atunci cand ai un copil cu CES-cerinte educative speciale. In ultima vreme am intalnit, din pacate, din ce in ce mai multe situatii in care parintii care au copii cu nevoi speciale (fie ca sunt copii cu deficiente senzoriale si fizice, fie cu deficiente de comunicare) se confrunta cu dificultatea integrarii acestora intr-o lume in care, de fapt, ne-am nascut cu totii: normali sau speciali, frumosi sau mai putini frumosi.
Un copil cu CES poate sa vina intr-o familie cu posibilitati materiale sau fara posibilitati materiale; pentru toti problema este aceeasi: cum se va adapta la scoala? Nu doresc sa intram in discutii despre tendinta de a se integra copiii cu nevoi speciale in invatamantul de masa, despre metode si asa mai departe, realitatea este clara: societatea nu este pregatita sa accepte astfel de copii, inca nu s-a inteles ca invenstind acum in ei nu va mai fi nevoie sa li se acorde ajutor social, inca nu avem cadre didactice care cunosc metode de abordare a grupului de copii atunci cand exista un caz special in clasa. De cele mai multe ori daca acesti profesori nu sunt pregatiti nu inseamna ca nu ar dori sa fie pregatiti, poate nu sunt motivati….si discutia poate continua.
Ce face un parinte care doreste sa isi ajute copilul sa isi castige singur existenta? De ce ne trimitem copiii la scoala? am intrebat-o pe Psiholog Alina Porumboiu, avand in vedere ca dansa se ocupa de astfel de cazuri si cunoaste multe familii de acest gen.
Pornind inca de la principiile educatiei in Romania, scolarizarea inseamna o forma de uniformizare, de standardizare a cunostintelor si abilitatilor pe care fiecare copil le dobandeste pana la sfarsitul celor opt clase. Scopul final al acestor achizitii, acela de adaptare la cerintele societatii este mai mult sau mai putin atins. Uneori fara a se tine cont de unicitatea copilului, de nevoile si potentialul sau specific, acesta este nevoit sa se adapteze si sa tina pasul cu programa scolara. Chiar daca in tari mai dezvoltate aceste lucruri sunt deja cunoscute si luate in consideratie, la noi viteza de transformare este mai mica.
In acest context, in care copilul este evaluat doar din prisma unor seturi de cunostinte prestabilite, in care parintii, profesorii si copiii isi concentreaza atentia pe aceasta programa scolara ce trebuie asimilata, ne punem problema integrarii copiilor cu nevoi speciale in scolile normale. Nu atat de mare problema la nivel legislativ (din punct de vedere legal, copiii cu nevoi speciale la un anumit grad de severitate ar trebui integrati in scoala de masa), ci mai mult la nivel social: si acest lucru ni-l demonstreaza parintii acestor copii neacceptati in anumite scoli.
Motivele sunt multiple si intercalate: poate fi sistemul educational ce nu este pregatit sa asimileze cazurile speciale - dotari, numarul de copii, pregatirea profesorilor pentru aceste cazuri,poate fi gradul de informare si intelegere al societatii - acceptarea de catre parintii celorlalti copiii, acceptarea de catre copii si intelegerea corecta a pozitiei pe care un copil cu nevoi speciale o are intr-o clasa, mai poate fi si existenta scolilor speciale (de altfel si ele neincapatoare).
Haideti sa luam pe rand aceste motive si sa le decodificam.
Profesorii nu au pregatirea necesara pentru a aborda un copil cu nevoi speciale - este nevoie de o pregatire psihopedagogica specifica. Ceea ce nu este insa luat in considerare, este faptul ca un astfel de curs, urmat cu adevarat, poate dezvolta si alte abilitati de abordare a copiilor normali. Este practic o extindere si o dezvoltare personala a cadrului didactic care va intelege mai bine ideea de unicitate si diversitate umana. Practic investindu-se intr-o pregatire psihopedagogica se obtin rezultate atat pentru copiii cu CES, cat si pentru colegii acestora.
Vorbind despre ceilalti copii si parintii acestora, am intrebat cat de informati si cat pot intelege colegii copiilor cu nevoi speciale si familiile acestora?
Parintii se tem in general de cateva lucruri atunci cand in clasa este prezent un astfel de copil: reactii imprevizibile, comportament deviant sau agresivitate ce pot afecta copilul lor. Aceste lucruri pot fi evaluate, cunoscute de catre profesor si colectiv si se pot lua masuri comportamentale care sa mentina o desfasurare normala a orelor si a interactiunilor dintre copii.
De asemenea, ceilalti parinti considera ca un astfel de caz ii poate afecta rezultatele scolare - este doar un mit, o buna integrare a copilului cu nevoi speciale nu afecteaza performanta scolara a colegilor sai. Sau replica mai este urmatoarea:” copilul meu poate fi traumatizat”- copilul poate intelege foarte bine situatia speciala a unui coleg, atunci cand atitudinea atat a parintilor cat si a profesorilor este cea corecta. Ba mai mult, ceilalti copii au sanse crescute de a dezvolta empatia, responsabilitatea si acceptarea sociala.
Si mai exista si atitudini de genul: refuz sa fiu in contact cu aceasta parte din realitate (copii cu dizabilitati) pentru ca ar fi dureros pentru mine sa traiesc aceasta situatie. Este teama care de cele mai multe ori ne blocheaza si ne determina sa refuzam fara a ne da seama de ce.
Bineinteles ca exista si scoli speciale, dar ne intrebam daca acestea sunt o alternativa atunci cand iti doresti ca peste 20,30 de ani copilul tau sa fie idependent?
Scolile speciale sunt o alternativa de scolarizare a copiilor cu dizabilitati, insa acestea le permite prea putin integrarea si acceptarea sociala si cresc sansa de stigmatizare. Diversitatea dizabilitatilor din scoala speciala nu ofera copilului un mediu in care sa se poata dezvolta la potentialul lui maxim - el poate stagna sau chiar regresa. Scolile speciale sunt o alternativa pentru cazuri in care dizabilitatea este grava iar integrarea sociala este foarte greu de realizat.
In concluzie, vina nu apartine nimanui in totalitate si solutii de integrare se gasesc cu multa rabdare si bunavointa, pana atunci ..…..ajutati-ma sa ii trimit un mesaj mamei care se intreaba ce va face fetita ei cand ea nu va mai fi langa ea.
Astept intrebarile si povestile voastre cu drag pe aceeasi adresa: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
