| 21 Iulie 2010
Au copiii un talent de a se bucura pentru ca vine plecarea la mare cum nu poti regasi la 10 adulti care au castigat biletele de concediu sau au fost avansati in functie.
Fiica mea cea mica, Sara, isi pregateste bagajele cu o saptamana inainte pentru ca a auzit ca “mergem la mare” si inventariaza toate momentele de anul trecut pe care crede ca le va gasi la fel: desi prietena ei de anul trecut este tot din Bucuresti si pleaca in alta perioada, este sigura ca o va gasi in acelasi loc ca doar e “prietena ei de la mare” si probabil ca se asteapta ca si camera de hotel sa fie aceeasi incantandu-ne in fiecare zi cu toate povestile ei despre toate sariturile si minunile pe care o sa le faca in apa.
Cred ca si voua vi se intampla ca atunci cand va anuntati copiii, chiar si pe cei mai mari, ca o sa mergeti intr-un loc care le produce bucurie si despre care au amintiri frumoase, sa primiti raspunsuri de genul: ”Cand? Acum?”. Da, chiar, de ce nu acum? De ce sa nu mergem acum si imediat? Ce motive am avea sa amanam bucuria si de ce sa ne conditionam starea de bine si bucuria de a merge unde dorim de atatia factori? Este prima data cand ma intreb, insa este a nu stiu cata oara cand constat ca de la un copil mic putem intelege lucruri mari. ”Vreau sa mergem acum pentru ca asa vreau eu”. Pai nu este oare suficient? Ar trebui sa mai vrea si altcineva pentru mine? Daca ei stiu ca plecarea la mare este un prilej de bucurie si ca acelea sunt momentele in care mami si tati nu raspund atat de des la telefon si ca isi vor gasi timp pentru a construi un castel de nisip si ca acolo lumea este mai linistita si are timp sa zambeasca, de ce sa nu raspundem simplu si fara a “strivi corola de minuni a lumii” ca “Vreau sa merg acum la mare pentru ca asa vreau EU”.
Astept povestile voastre si fotografiile din concediu pe adresa: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza .
