| 23 Iulie 2010
Vesela si inconjurata de copii, asa am cunoscut-o pe Runa Petringenaru. Are un zambet sincer si molipsitor cand vorbeste despre activitatea ei, dar mai ales cand povesteste despre “activitatea” de mama. Pare ca ultima sarcina care a venit la 40 de ani nu a reusit sa o oboseasca deloc; dimpotriva, a ajutat-o sa infloreasca mai mult. Continuand, asa cum am promis, sa va prezentam parinti ca voi, familia Nicolae Copoceanu si Runa Petringenaru va impartaseste din experienta lor de parinti a trei copii minunati.
Intrebarea este cum este sa ai bebelus la 40 de ani? Cand ti se pare ca nimic nu poate fi intrerupt, ca toate depind de tine, ca, daca te opresti o clipa din alergatura zilnica, lumea se opreste in loc si se prabuseste totul ca un castel de carti de joc. Si descoperi ca se poate. Ca te poti trezi indeajuns in primele luni ca sa lucrezi si ca te poti rostogoli prin cele 9 luni la fel de eficient, intrebandu-te insa cum vor supravietui ceilalti cand bebelusul se va naste si tu te vei opri din alergat.
Am lucrat cu inversunare si consecventa pana in ultima zi inainte de a naste, strangand o echipa in jurul meu si pregatindu-ma ca veverita pentru iernat. Dupa care am lucrat insa in continuare, cu singura diferenta ca bebelusul vine si el acum peste tot cu mine in „marsupiu”, iar acasa lucrez la computer in timp ce alaptez.
Dar sa mai ai alti doi copii in afara de bebelus?
Foarte bine. Suntem trei mamici.
Povesteste-ne cate ceva despre fiecare copil in parte?
Maia este foarte inteleapta. Pune toate lucrurile in perspectiva, fiecare copac si fiecare frunzulita isi are locul ei in padure. Este impaciuitoare si empatica, incearca sa inteleaga intotdeauna punctul de vedere al celuilalt. Seamana foarte bine cu mama mea, intr-o varianta mai blanda. E o mica bunica.
Teodosia se gandeste intotdeauna inainte de a vorbi, iar cateodata n-o face, se gandeste numai. Cand o face, nu-i este deloc jena sa-ti spuna verde-n fata ce-a gandit. Ii place sa exploreze, singura sau cu Nicolae, teritorii nestiute, sa pescuiasca, sa faca focul, sa se catare in copaci.
Maia si Teodosia sunt total opuse una alteia, Maia si-a facut, in toti acesti ani de scoala, o singura prietena buna, pe cand Teodosia e prietena cu toata clasa. Dar ele doua sunt nedespartite.
Bebelusul are darul de a fi multumit cu putin si de a se bucura din nimica toata. Cu totii ar trebui sa invatam de la el.
Cum arata o zi din viata Runei Petringenaru? Cum faci fata atributiilor de mama, partenera/sotie si munca?
Zilele mele sunt pline de copii. Noi suntem intotdeauna inconjurati de copii, ai nostri si ai altora. Un spatiu care sa nu fie plin de copii mi s-ar parea deja ciudat.
Atelierele scolii medievale sunt la Muzeul National de Istorie, langa care si locuim. Bebelusul este intotdeauna cu mine si ma pot repezi pana acasa sau pana la atelier ori de cate ori este nevoie, cateodata fara ca cineva din echipa sa observe, caci ne-am invatat sa fim rapizi. Vorbind despre echipa, s-a format in jurul nostru o echipa de artisti talentati si de profesori buni, pe care ne putem baza, altfel nu m-as putea descurca.
In primul rand, noi doi si copiii suntem o echipa, asta se vede si acasa si atunci cand plecam de acasa, fie ca suntem la fortareata, pe munte, vara, pe langa paraul de argint ca sa pregatim padurea pentru tabara medievala sau ca asezam piesele de ceramica pentru mozaic, lutul etc. pentru atelierele de creatie de la muzeul de istorie. Copiii au invatat importanta organizarii spatiului de lucru, a ingrijirii instrumentelor de lucru (pensule, etc.) si stiu cat de usoara iti face viata disciplina. Stiu ca daca suntem organizati si lucram bine in echipa, atunci munca e o placere si avem si timp de joaca, ba chiar diferenta dintre munca si joaca dispare.
Cred ca cititorii ar fi curiosi sa afle de ce purtati aceste costume? Au vreo legatura si cu activitatea sotului tau? Cum v-ati cunoscut? Ce ati reusit sa construiti impreuna profesional si ca familie?
Traim intr-o poveste, mai precis intr-o poveste medievala. Sunt hainele noastre de zi cu zi. Nicolae contruieste la Medieval Art replici de armuri, scuturi si steaguri impodobite cu blazoane nobiliare.
A facut decorul a numeroase filme istorice de lung metraj, precum si a unor montari de mare amploare pe scena Teatrului National. Produce festivaluri de arta medievala si a „inventat” Tabara Medievala de Arte si Meserii, care s-a intamplat prima oara in padurea Vladiceasa la Snagov, apoi s-a mutat la Palatul Mogosoaia, iar anul acesta se intampla la Sibiu si sus la fortareata Cisnadioara, toata luna august. Ne-am cunoscut lucrand la un film american la castelul Huniazilor, cordoonam departamentul de arta. El producea recuzita pentru film: steagurile, sabiile, etc. A fost un proiect greu, iar eu de-abia asteptam sa scap de film si, de fapt, cu totul din industria filmulului, care este un angrenaj cu roti dintate care iti toaca si-ti macina viata. Coordonasem deja niste ateliere de arta bizantina in State si predam iconografia si mi-am dorit sa fac mai mult in acest domeniu, acasa. Una este sa muncesti pe platou si in spatele camerei de filmat pregatind iluzia unei povesti, oricat de reusite si cu totul altceva este sa traiesti cu adevarat, zi de zi, povestea, asa cum o facem acum.
Ce reprezinta pentru tine familia?
De la ei porneste totul. Sunt un izvor viu de inspiratie. Si sunt oglinda in care imi masor cresterile si descresterile.
Cum este o zi din viata familiei tale?
Mi se pare ca ne miscam prin capitolele uneia din cartile lui P.L. Travers cu Mary Poppins. Este eroina mea preferata de multa vreme, pretutindeni insotita de Jana si Mihai si impingandu-i pe gemeni si pe bebelus in landou, mereu eficienta, rezolvand din mers si cu demnitate toate treburile casei si plimbandu-i pe copii dintr-o aventura plina de mister in alta. Nici o zi nu seamana cu cealalta. Dar sunt toate pline de munca si de bebelus si incercam sa le combinam pe toate, eventual sub niste copaci cat mai umbrosi, in iarba, pe malul lacului, prin Cismigiu.
Fetele au trait primii ani in America. Cum s-au adaptat in Romania? Care au fost diferentele majore pentru tine ca mama intre conditiile de acolo si conditiile din tara?
Copiii s-au adaptat surprinzator de repede. Copiii in general au o mare capacitate de a se adapta oriunde. Conteaza nu atat de mult unde sunt, ci cu cine sunt si ce fac.
In State exista o mai mare legatura de prietenie si ajutor intre mame care nu se cunosc, multe programe educative pentru copii, copiii sunt mult mai prezenti in societate, tatii sunt mai vizibili, la noi sunt vizibile mai mult mamele. Acolo este foarte usor sa gasesti un medic care foloseste leacuri naturale sau sa nasti acasa, in apa, daca doresti.
Cum privesc oamenii din jur activitatea voastra? Dar colegii fetelor?
Oamenii mari sunt fascinati. Mai ales tatii. Imediat isi pun o piesa de armura, iau o sabie in mana si vor sa invete sa se lupte. Mamele se aseaza la roata olarului fara sa le pese ca se acopera de lut pana la cot si-si manjesc rochiile. Pe colegii fetelor nu ii intereseaza ce fac fetele in afara scolii.
Pe copii la scoala ii intereseaza foarte putin din ce se intampla „in afara” si asta e parte din ceea ce vrem sa facem. Vrem sa le trezim interesul pentru muzee si pentru alte institutii de cultura, pentru teatru, sa le starnim dorinta de a descoperi si de a aprofunda si cunostiintele acumulate de ei static, in banci, si sa le punem la indemana principiile esentiale stabilirii unor relatii interumane de calitate.
Colegii care vin odata sa vada ce se intampla vor sa ramana acolo, sa vina din nou si din nou si din nou. Pe ceilalti nu ii intereseaza pentru ca nu stiu despre ce este vorba.
Care sunt preocuparile fetitelor, ca pe bebelus il intrebam mai tarziu?
Fetitelor le place sa picteze icoane, sa danseze dansuri irlandeze si sa exploreze. Bebelusului ii place sa exploreze casa in premergator, sa se uite la surorile lui, sa sara in sus in brate la tata, sa bea lapte din cand in cand. Si sa manance rosii.
Care sunt metodele/principiile dupa care tu si sotul tau va educati copiii?
Destul de spartane. Noroc ca nu observa pentru ca munca impreuna le-a invatat deja sa fie disciplinate si pentru ca este o munca atat de placuta. Copiii, deseori, de-abia asteapta sa termine cursurile de la scoala ca sa vina la scoala medievala. Mi-as dori sa se plictiseasca mai putin la scoala, unde sunt premiante intai fara prea mult efort, dar si fara prea multa incantare. La atelierele de la muzeu trudesc mult mai mult pentru un rezultat cu adevarat bun, dar au mult drag pentru aceasta munca, le intereseaza cu adevarat.
Mi-as dori ca aceste metode alternative de predare a materiilor „pe viu” sau altele sa fie folosite si in scolile publice. Deocamdata noi am lucrat cu cateva scoli particulare si am creat un parteneriat cu inspectoratul scolar, lucrand cu profesori din sistemul invatamantului public, dar nu atat de mult pe cat ne-am fi dorit sa colaboram. Suntem insa foarte deschisi. Lucram cu maestrii cascadori specializati in reconstituirea luptelor istorice, profesori de istorie, profesori de arte plastice, specialisti in heraldica, actori si muzicieni. O parte din colaboratori sunt foarte tineri, membrii ai Traditiei Militare, specializati in reconstituiri istorice si parte din Asociatia Studentilor la Arheologie si Istorie din Romania. Unii colaboratori sunt veniti din alte tari, precum cei din trupa coordonata de A.C.T.O.R, prin programul Tineret in Actiune.
Care a fost sentimentul de fiecare data cand ai nascut? A fost acelasi pentru fiecare copil?
Este diferit la fiecare nastere, dupa cum si ei sunt diferiti si fiecare aduce ceva nou – incep o noua era. Dar bucuria este aceeasi.
Am nascut prin cezariana si am nascut in apa, acasa, fara doctor. Nasterea a fost la fel de frumoasa.
Ai putea sa transmiti un mesaj cititorilor revistei - si ei tot....parinti?
Ii invitam la atelierele noastre de la muzeu, impreuna cu copiii.
