| 04 Mai 2010
Roxana spune ca viata ei, sub vesnica zodie a aerului, Gemeni, a facut-o sa traiasca cat altii in 200 de ani si sa afle alte sute de mii de destine care au marcat-o. Desi tanjeste dupa stabilitate, adora schimbarea.
Care au fost oamenii care te-au influentat in viata?De foarte multe ori m-am intrebat ce s-ar fi intamplat daca intr-un caz sau altul as fi luat o alta decizie, daca in loc sa ascult sfatul unuia l-as fi ascultat pe al altuia. As da orice sa am sansa sa vad cum ar fi decurs viata mea daca la fiecare rascruce importanta as fi apucat-o pe un alt drum. Dar apoi inteleg ca asa mi-a fost destinul, harazit si in parte ales, ca fiecare decizie, acum poate puerila sau nesabuita, atunci a parut cea mai buna.
Oricat de mica. Stiu ca nu e eficient asa, dar ador diminetile in care habar n-am, minut cu minut, cum imi va decurge ziua. Dar orele se umplu singure cu repeziciune si rezolv mult mai multe lucruri decat daca imi propun o agenda stricta.
Care sunt cele mai dragi amintiri ale tale?
In copilarie am fost profund marcata de personalitatea bunicii mele. Mama era mereu ocupata si preocupata sa ne asigure, mie si fratelui meu, o existenta indestulata, cu nimic diferita de cea a copiilor cu doi parinti. Pe atunci inca te simteai extraterestru daca spuneai ca parintii tai sunt divortati, asa incat refugiul meu era in bratele calde si primitoare ale bunicii. De la ea am cele mai senzationale amintiri pentru ca in casa ei ne adunam toti nepotii si traiam aventuri. Prin podul plin de vechituri, prin pomii din curtea unui vecin, era ca in carti. Si cand oboseam, bunica ne imbia cu bucate ardelenesti, cu ciulamale senzationale si dulciuri de care nu ne mai saturam. Partea cea mai hazlie venea cand trebuia sa ne culce. Se aseza pe fotoliu langa noi si incepea sa citeasca..Noi nu comentam pentru ca stiam ce urma… Pana la jumatatea povestii adormea dusa si noi, fericiti, ieseam afara la joaca…
Cum vezi relatiile dintre femei si barbati, din zilele noastre?
De la bunica mea am ramas cu dragostea pentru Dumnezeu, pentru familie… A fost un soc pentru mine sa ma despart de primul meu prieten pentru ca, asa cum fusesem “programata”, credeam ca doi oameni pot trai impreuna o viata. Nici acum nu inteleg mecanismul misterios al unui cuplu sudat (vorbesc de cele adevarate, de batraneii care se tin de mana prin parcuri, nu cei care stau impreuna doar ca sa se calce in picioare reciproc). Eu credeam inca in povestile cu printi si printese, credeam ca dragostea invinge totul, etc. M-am lecuit definitiv cand am pus punct si “marii iubiri” a vietii mele. Am invatat sa iau lucrurile asa cum vin, sa apreciez clipele minunate traite, fara sa ma agat de necesitatea perpetuarii lor. Si, Slava Domnului, am avut momente inegalabile in viata. Platite, evident, cu lacrimi amare…
Care a fost cel mai mare vis al tau?
Cand nu eram la bunica si nici la scoala eram la mama la serviciu, adica la Spitalul de Urgenta Floreasca. Ii cunosc toate cotloanele, din nefericire si intrarea in morga, a carei descoperire intamplatoare m-a facut sa-mi schimb brusc decizia de a urma o cariera medicala. Dar toti acei ani petrecuti intre oamenii care salvau vieti m-au facut sa apreciez enorm munca lor, sa mi se para, daca era facuta cu har si cu frica de Dumnezeu, meseria cea mai binecuvantata din lume. Vedeam intrand oameni cocosati de durerea eminentei pierderi a unei persoane dragi si care apoi ieseau cu ochii plini de lacrimi de bucurie si recunostinta la bratul omului iubit. In urma ramanea insa un medic stors de vlaga care parca daduse de la el un strop de viata pacientului repus pe picioare. Inca de atunci am inteles cat de important este ca medicul si personalul medical sa nu aiba ulterioare motive de stres. De decizia lui rapida depinde intotdeauna o viata.
Daca el se gandeste cu ce sa plateasca lumina sau daca respectivul pacient ii va lasa si lui o atentie, s-a rupt filmul. De aceea mi se pare o crima sa nu consideri statutul personalului medical ca prioritate nationala. Sa nu ma intelegeti gresit. Sunt si multe uscaturi si in spitale, evident. Dar sunt multi oameni cu har, profesionisti desavarsiti, care insa nu mai fac fata volumului de pacienti si lipsei de utilitati din spitale. Chiar mi se pare strigator la cer. Iar multi colegi de ai mei, studenti eminenti la medicina, nu au vazut alta iesire decat emigrarea. Pe salarii mai mult decat decente si pe recunoasterea imediata a talentului lor. Ma intreb insa de ce nu se face un contract cu fiecare student la intrarea in facultatea de stat? Dupa care sa fie interesul nostru sa-i tinem aici pe cei mai buni. Pentru ca ulterior vom avea acces la ei doar daca ii vom alerga prin lume, pe bani foarte grei…
Deja la intrarea in liceu stiam foarte clar ce vroiam sa devin. Actrita. Am dat direct la sectia Uman a liceului Dimitrie Cantemir, desi pe atunci se “pica” in functie de mediile de la informatica, real si abia apoi la uman. Cu media mea, intram bine merci si la informatica, dar departe de mine gandul acesta. Eu vroiam sa citesc toata literatura pamantului pentru ca apoi sa o prezint lumii pe scena. Zis si facut, chiar din clasa a IX-a m-am inscris in nou infiintatul cerc de teatru al liceului si da-i si lupta. Toti ma apreciau, toti ma vedeau viitoarea Maia Morgenstern. Asta pana cand intr-o zi, profesorul meu de engleza, Mr. Tom mi-a spus ca George Mihaita cauta talente scriitoricesti pentru o noua revista pentru adolescenti. Iar el ma recomandase pe mine. N-am sa uit niciodata prima sedinta de sumar a revistei SALUT.
A avut loc chiar in casa maestrului si era acolo o harmalaie de nedescris. Chemase liceeni de prin toate liceele importante, toata lumea vroia sa fie remarcata, sa spuna ceva memorabil, sa iasa in fata… daca nu cu idei, macar cu o fusta scurta, un decolteu, ceva… Eram total depasita de situatie, am stat in coltul meu, am notat tot si a doua zi am batut la usa cu primul articol. George Mihaita mai mai sa cada de pe scaun. Eram prima care venea cu un text in dinti, unde cu o seara inainte ar fi jurat ca nu ma va mai vedea niciodata, asa de speriata am parut. Textul acela a aparut in numarul 3 al revistei, impreuna cu primul meu interviu luat idolului meu de atunci, Gabriel Cotabita.
Dar asta e o alta poveste. Legata si de independenta pe care mama mea mi-a lasat-o, atata timp cat la scoala mergeam cu 10 pe linie. Am mers in nu stiu cate tabere, eu am decis sa devin medic, tot eu sa nu mai devin medic, apoi actrita, apoi ziarist. Ea nu a pus niciodata conditii, imi spunea- e viata ta, tu alegi. Iar cand a inceput pasiunea pentru muzica lui Gabi Cotabita, tot mama saraca ma ducea la concerte, ma astepta pana la 1 noaptea sa-i iau de fiecare data autografe… Cu siguranta ii era greu sa stea dupa nebuniile mele, dar a inteles cat de importante erau pentru mine, asa cum eu intelegeam ca scoala trebuie sa fie mereu cea mai importanta. Si asa a fost.
Incet incet am descoperit ca lumea actorilor nu e atat de roz pe cat mi-o imaginasem eu si ca, mai ales pentru o femeie, e incredibil de greu sa faci compromisuri. Iar ideea ca un rol important putea depinde de o noapte cu mai stiu eu ce regizor imi repugna din start, asa ca am inceput sa fiu cucerita de o lume care cred ca imi era harazita de la inceput, aceea a cunoasterii, a ziaristicii. Am avut norocul imens sa cunosc oameni extraordinari prin intermediul lui George Mihaita si care chiar sa aiba rabdarea sa-si povesteasca viata unei pustoaice de 14 ani… Noi eram “copiii lui Mihaita” si nimeni nu ne refuza.
Atunci am invatat cum sa te porti cu o vedeta adevarata ca sa nu o scoti din sarite cu intrebari stupide sau cu obraznicii. Dar curiozitatea mea nativa si, aveam sa mai aflu de la ei, candoarea mea ii facea sa-mi spuna lucruri pe care nu le mai povestisera nimanui. Cred ca acest talent mi l-am pastrat pana acum. Eu nu m-am format ca ziarist in epoca de azi, a vanatorii de subiecte, ci atunci cand lumea venera vedetele si invata din povestile lor de viata. Si inca mai au nevoie de ele.
Cum te descurci cu copiii? Cu fetele tale?
Mi-am dorit copii de pe la 18 ani. Dar, in mintea mea, ei ar fi trebuit sa apara ulterior unei casatorii. Dupa o logodna la 25 de ani mi-am spus ca acum e momentul. A urmat insa un diagnostic gresit de sarcina extrauterina, o extragere de sarcina perfect normala si de aici 5 pierderi de sarcini consecutive. Acum imi dau seama ca am fi avut nevoie de ajutorul unui specialist care sa ne scoata din depresia provocata de toate aceste pierderi. In schimb, am ales sa ne culpabilizam unul pe celalalt erodand iremediabil relatia.
Teresa a venit ca o intamplare pe care nici un medic nu mai paria. Toata sarcina nu am auzit decat ca mai bine nu-mi fac sperante, ca, si daca trec de primul trimestru, n-o sa ajung la termen si tot asa... Dar ea s-a incapatanat sa reziste, ba chiar nu prea mai vroia sa iasa… Cred si eu, era asa frig in decembrie 2003… Tin minte ca am iesit din spital in ziua de Craciun, ninsese toata noaptea si nu mai circula nimic. Nici macar taxiuri. Nasa ei era racita moarta si nu a putut veni si iata-ma pe mine in maternitate neavand cu ce sa plec acasa… S-au indurat de noi colegii mei de la stiri B1TV si mi-au trimis o masina, desi ei nu avusesera curaj sa iasa pe teren la nici o filmare. Saracul sofer era transpirat tot pentru ca se aluneca ingrozitor si patinam dintr-o parte intr-alta a carosabilului… Asta ca sa o legene pe Teresa…
As vrea sa ne povestesti cum le gatesti fetelor?
Intotdeauna, inainte sa am copii, am visat cum o sa gatesc eu toate nebuniile impreuna cu prichindeii mei. Intre timp m-am trezit la realitate si am descoperit ca gatitul si cu unul si cu doi copii e mai curand o cursa contra cronometru decat elaborarea meniurilor visate de mine. Clipele de cand copilul anunta ca ii e foame pana cand TREBUIE neaparat sa bage ceva la ghiozdanel sunt numarate, (acum imi dau seama, cam asa eram si eu in ambele sarcini, oare de ce?!!!) asa ca am devenit experta retetelor sanatoase de paste integrale cu rosii, busuioc si parmesan, a curcanului la cuptor pregatit cu o noapte inainte impreuna cu o irezistibila salata de linte, a pizzei facute repede repede in casa si asa mai departe.
Al doilea copil l-am dorit mai mult ca sa nu fie Teresa singura si, de aceea, am fost foarte fericita sa aflu ca e tot fetita… Nu e tocmai simplu cu doi copii, asta descopar mai ales cand imi este rau sau am ceva urgent de facut si brusc amandoua au absoluta nevoie de mine, dar sunt mult mai multe momentele in care ma induiosez pana la lacrimi sa vad cum se joaca impreuna, cum se iubesc si se cauta una pe cealalta. Aici sunt convinsa, am facut alegerea buna.
