Scris de Nicoleta Albert | 15 Iunie 2010

Cum ai reactiona daca intr-o zi ti s-ar spune ca ai cancer si stii ca ai 2 copii de crescut si un sot iubitor? Dar daca ai afla ca te-ai vindecat?
Maria Culescu, presedita Asociatiei M.A.M.E, are in spate o poveste impresionanta de viata: recent ea a aflat ca a scapat de o boala cumplita iar visul ei este sa faca in continuare ceea ce stie ea cel mai bine – sa ofere o sansa la viata copiilor bolnavi!

Cine este Maria Culescu?

Maria Culescu este un om simplu, obisnuit, cu parti bune si rele. Sunt o femeie timida cateodata, si alteori indrazneata si hotarata. Sotie si mama a doi copii, Edy 15 ani si jumatate si Erik 3 ani si jumatate. Lucrez impreuna cu Alex (sotul), la firma noastra de IT si, in paralel, sunt presedintele unui ONG, in cadrul caruia ma dedic unor diverse actiuni sociale si umanitare, alaturi de cateva prietene. Iubesc enorm de mult natura si imi place sa pictez din cand in cand.

Esti o femeie puternica. Stiu ca, recent, ai primit o veste minunata. Ne vorbesti un pic despre ce ti s-a intamplat?

Da… intr-adevar, de curand am primit o veste minunata. Vestea mi-a fost data de medicul care m-a tratat in ultimii 2 ani si care m-a anuntat, in urma ultimelor investigatii medicale efectuate, ca am intrat in remisie totala. A fost cea mai fericita zi a vietii mele. Am plecat de la clinica extaziata. Zambeam trecatorilor pe drum, saream in sus de bucurie, mangaiam copacii si vorbeam pasarilor… imi vine sa rad acum cand imi amintesc. In noaptea respectiva nu puteam sa adorm de ganduri, frumoase de data asta. Mi-am evaluat viata pana la momentul respectiv si am realizat atunci, ca inainte de experienta aceasta, eram absorbita doar de normalitatea vietii: mancam, dormeam, lucram, ma plimbam, citeam… Credeam ca viata imi era asezata pe un fagas si pe o traiectorie clara.

Totul era constant in rutina. Abia daca mai observam vreo diferenta intre zilele din trecut si cele prezente… Apoi s-a intamplat sa ma imbolnavesc… sa ma simt din ce in ce mai rau… sa aflu ca sunt un bolnav de cancer… si totul s-a schimbat in mintea si in sufletul meu... in viata de zi cu zi. Am inceput sa meditez, sa ma gandesc, sa reflectez… Nu mai gaseam nicio consolare sau confort in lucrurile inconjuratoare. In acel moment, de teama, nu ma mai agatam decat de speranta si de bunavointa Celui de sus, gandindu-ma ca poate merit un dar din partea Lui, acela de a-mi continua viata alaturi de sotul si de copilasii mei. Apoi, prin tot ce am trait in acesti doi ani de lupta cu boala, am inteles ca viata nu este doar un interval scurt intre nastere si moarte… ci este mult mai mult de atat.

Cred ca noi, oamenii, avem scopuri precise in viata pe care multi dintre noi, desi le intuim cu toata fiinta noastra, nu avem curajul sa le infaptuim. Am inteles atunci ca acest “apel la trezire” ce mi-a fost dat sa-l primesc… a fost trimis cu un scop. Trebuie sa urmez ceea ce am simtit mereu ca trebuie sa fac. Si anume sa ajut cat mai multi oameni loviti de boala… indiferent de ce natura este aceasta. Daca diagnosticul este grav… omul trebuie ajutat. Voi face asta in fiecare zi a vietii mele de acum inainte, indiferent de sacrificii, indiferent de obstacole.

Care a fost reactia copiilor si a sotului?

Reactia sotului si a copiilor la aflarea vestii, nu as putea sa o descriu in cateva cuvinte simple. Ar fi fost bun in momentul acela, un aparat de filmat care sa redea apoi perfect, bucuria fara margini pe care au trait-o familia, prietenii si cunostintele mele.

Cum ti-a venit ideea infiintarii Asociatiei M.A.M.E si care este scopul acesteia?

Ideea nu a fost a mea. Eu doar am pus-o in practica. Asociatia am infiintat-o la inceputul anului 2009, cand m-am intors in tara, dupa efectuarea tratamentului la o clinica in strainatate. Am constientizat atunci ca eforturile noastre, ale celor care ajutam copiii bolnavi sa plece la tratamente pe alte meleaguri, vor fi in van daca nu incercam in timp sa “tratam” cauza problemei ci nu doar efectele. Iar pentru asta era nevoie ca grupul nostru sa imbrace o “hainuta oficiala”, deoarece fiind doar un grup de persone fizice nu aveam nicio sansa. Pe mine, m-a impulsionat dorinta de a ajuta si alti oameni sa beneficieze de aparatura moderna. Am facut 25 de sedinte de radioterapie in anul 2008 la acceleratorul linear din Fundeni, aparat care doua zile functiona si una nu. Am fost arsa la propriu, drept urmare am simtit pe pielea mea efectele secundare ale radioterapiei facuta cu un astfel de aparat depasit moral. Apoi am vazut cu ochii mei, diferenta clara intre posibilitatile oferite in Romania si cele din strainatate, pacientilor. M-a durut sufletul cand am realizat ca avem in tara profesionisti desavarsiti in domeniul medical, dar care, de multe ori, sunt “legati” de maini din cauza lipsei de utilitati si aparatura medicala moderna.

 Exista vreun caz in care te-ai implicat de care te-ai simtit profund atasata?

Da, este vorba despre un baietel deosebit, pe nume Darius din Mangalia. Povestea lui m-a impresionat din prima clipa in care am citit despre el. In zilele urmatoare l-am vizitat la spital si l-am indragit pe loc. Este primul caz in care m-am implicat impreuna cu prietenele si colegele mele ce formam comunitatea Babycafe.ro. Acolo exista, in forum, o sectiune umanitara, unde, de-a lungul timpului, ne-am mobilizat in a ajuta copii cu probleme grave de sanatate. Suntem un grup de mamici care am reusit sa demonstram ca ne pasa, ori de cate ori am avut ocazia prin solidaritate fata de semeni, bunatate si altruism, prin devotament si sacrificiu voluntar fata de o cauza nobila.
Si fiindca noi, cele care l-am sustinut pe Darius, am fost recompensate „gratis” cu multa bucurie sincera, spirit de echipa in toata puritatea lui, exaltare plina de inocenta si mult entuziasm contagios... am hotarat sa continuam.

Ce planuri de viitor ai cu Asociatia?

Avand in vedere ca in tara noastra, sanatatea nu este considerata prioritate nationala si finantarile catre acest segment au tot mai mult de suferit, am realizat ca problema fundamentala a sistemului medical romanesc este lipsa banilor. De aceea imi doresc ca, in viitor, Asociatia M.A.M.E. sa sprijine cresterea calitatii in serviciile de sanatate, elaborand, periodic, programe/proiecte care prin finalizarea lor sa aduca sustinere macar partiala a cheltuielilor necesare achizitionarii aparatelor de investigatii si tratament pentru bolile grave, din sectiile de pediatrie ale spitalelor din Romania.

Astfel, la moment actual avem in plina desfasurare proiectul “Atinge o Stea” prin care dorim sa achizitionam un ecograf necesar in sectia de pediatrie a spitalului Fundeni. Noi, “mamele”, am ales sa denumim proiectul astfel, gandindu-ne ca atunci cand esti sanatos, iti poti construi o multime de vise. Insa atunci cand esti bolnav, ai unul singur, cel mai important si de pretuit cu adevarat: sanatatea. Pentru multi dintre copiii care ajung in sectia de Pediatrie a Spitalului Fundeni acest vis devine aproape de neatins. Asa cum poate in copilarie fiecare dintre noi, isi dorea sa atinga o stea...

Tu ce “stea” vrei sa atingi?

Frumoasa intrebare… Steaua pe care imi doresc sa o ating… este departe in viitor. Voi ajunge la sfarsitul vietii, cand Edy si Erik vor fi indeajuns de mari, incat se vor putea descurca fara ajutorul meu. Atunci ma voi aseza pe ea, privind cu drag inapoi la momentele si memoriile pe care le-am creat de-a lungul vietii, in asa fel incat sa le pot privii fara niciun fel de regret ci doar cu admiratie.

Cum te-ai cunoscut cu sotul tau? Care a fost momentul in care te-a cucerit?

Ne-am cunoscut fiind colegi de serviciu. Pe atunci eram economista in Academia de Studii Ecomomice Bucuresti, in cadrul departamentului financiar-contabil iar el era programator in departamentul IT. Mi-a spus intr-o zi ca ma place si ca si-ar dori sa petrecem mai mult timp impreuna. In ziua aceea nu m-am gandit ca acceptul meu va fi de fapt pentru tot restul vietii, deoarece curand am descoperit ca suntem amandoi pe aceeasi “lungime de unda”, ca ne coincid nu numai momente din trecut, dar si felul in care simtim si rezonam, cu tot ceea ce e imprejurul nostru. Amandoi avem oarecum aceleasi sensibilitati, aceleasi vulnerabilitati, ne deranjeaza si ne revolta cam aceleasi lucruri, ne incanta aceleasi lucruri, amandoi stim ca dragostea inseamna, in primul rand, loialitate...

Ce varste au copii tai? Vorbeste-ne un pic despre personalitatea fiecaruia si cum va intelegeti cu ei.

Ne intelegem bine cu ei… poate nu perfect, dar multumitor de bine. Edy are 15 ani si jumatate, este elev in clasa a 9-a si este un copil foarte bun. Pot sa spun ca este devotat familiei, modest, rabdator, afectiv, sociabil si comunicativ. Insa este hipersensibil si timid uneori. Are inclinatii spre tehnologie si arta totodata. Urmeaza cursuri de actorie si studiaza informatica. Ma ajuta chiar si in actiunile umanitare. Spre exemplu el creeaza blogurile/site-urile copiilor bolnavi ai caror parinti apeleaza la ajutorul nostru.

Erik are doar 3 ani si jumatate si este “bijuteria” casei. Prea multe, despre el deocamdata nu am ce sa spun, decat ca, desi are varsta la care multi parinti se confrunta cu incapatanarea celui mic, el este totusi un copil cooperant si ascultator. Ne uimeste pe zi ce trece, cu replicile pe care ni le ofera in contexte pe care el le considera bune de a fi spuse. Este adorabil. Ne bucuram de prezenta lui in viata noastra, in fiecare secunda. Cu atat mai mult cu cat a venit la 12 ani diferenta de fratele lui, cand nu m-as mai fi asteptat la un alt copil. Suntem fericiti toti 4, ne intelegem foarte bine. Edy si-a dorit multi ani un fratior si, in cele din urma, Dumnezeu i-a indeplinit dorinta.

Ce sistem de invatamant ati ales, tu si sotul, pentru ei? De stat sau privat?

Cel mare a urmat atat la gradinita, cat si la scoala cursurile la invatamantul de stat si am fost multumita. Pentru cel mic, cred ca vom decide la moment in functie de schimbarile ce vor urma in sistem.

Cine ii rasfata mai mult?

Niciunul dintre noi, fiindca nu suntem genul de parinti care sa folosim “rasfatul” in a ne educa comorile. Ne iubim enorm de mult copiii, insa nu le aratam asta prin a le satisface orice dorinta fara sa pretindem nimic in schimb. Noi incercam permanent sa stabilim cateva reguli. Suntem de parere ca disciplina trebuie sa fie invatata inca din primii ani de viata. Un “nu” spus atunci cand trebuie este benefic pentru copil, pentru ca cei mici au nevoie de control pana ajung ei insisi capabili de autocontrol, iar un copil rasfatat, caruia nu i se refuza nimic, capata o putere pe care nu stie sa o foloseasca in scop constructiv si o foloseste pentru a obtine din ce in ce mai multa atentie, fiind mereu nemultumit de ceea ce primeste, pentru ca nu are o limita si o unitate de masura.

Reusiti sa-i tineti departe de Internet si Televizor?

In general incercam sa le captam atentia cu alte activitati. Dar, in niciun caz nu le interzicem total accesul la TV sau Intenet. Nu ii limitam in mod excesiv, pentru ca aceasta, cu atat mai mult, le-ar starni curiozitatea. In fond, Internetul de exemplu, este un instrument necesar zilelor noastre si copiii nu pot trai rupti de realitate. E bine sa-l cunoasca, bineinteles, fiind constienti de pericolele la care pot fi supusi. Cat despre televizor, daca este controlat, prin urmarirea unor programe de calitate, copilul are posibilitatea sa se distreze, sa cunoasca si sa invete mai multe lucruri, sa-si dezvolte cunostinte generale bogate.

Care este “replica” sau metoda cu care-i convingeti sa va asculte?

Metoda noastra pentru a-i convinge pe copii sa ne asculte este “puterea exemplului”. Si noi ascultam ceea ce vor si astfel, la randul lor, ne asculta. Amandoi consideram ca un copil invata si face ceea ce traieste. Daca traiesc in critica si cicaleala, copiii invata sa condamne, daca traiesc in ostilitate, invata sa fie agresivi, daca traiesc in teama, invata sa fie anxiosi, daca traiesc in corectitudine, invata sa fie drepti, daca traiesc in bunavointa si consideratie, invata respectul… si exemplele pot continua.

Esti de acord cu pedepsele aplicate copiilor? Crezi ca astfel parintii se fac mai bine intelesi? Daca nu, ce recomanzi?

Depinde despre ce fel de pedepse vorbim. Cu cele fizice, nu sunt de acord, sub nicio forma. Nici macar daca vorbim de o palma usoara, cum se mai scuza unii parinti. Copilul invata din asta doar ca e normal ca atunci cand esti nervos, sa lovesti. Plus ca acest gen de pedepse, pot traumatiza copilul. Il vor ajuta pe viitor sa isi schimbe comportamentul si sa caute mereu metode, prin care sa isi ascunda nazbatiile care la varsta frageda sunt haioase, insa in adolescenta pot avea urmari grave. Personal, sunt adepta metodei de a impune copilului reguli clare. De a-i oferi acestuia sanctiuni si recompense in functie de comportament. Indiferent de varsta copilului, este important sa fii consecvent cand e vorba de disciplina acestuia. Daca noi, parintii, nu mentinem regulile stricte, copiii nu le vor considera importante si bineinteles ca le vor incalca.

Cum iti petreceai tu vacantele de vara si cum si le petrec copiii tai?

Eu am avut parte de vacante petrecute in Ardeal la bunica, insa Edy si Erik, au vacante petrecute alaturi de noi. Nu obisnuim sa plecam singuri in concediu. Ne place sa fim in formatie completa chiar si cand vorbim despre vacanta si relaxare. Plecam impreuna peste tot, fiindca si ei merita sa se bucure alaturi de noi de o schimbare de peisaj, de aer curat, de nou…

Ce v-ati dori sa studieze cand vor fi mari?

Ii vom lasa pe ei sa aleaga la momentul respectiv, in functie de domeniul care li se va potrivi cel mai bine si de tipurile de activitati care ii vor atrage cel mai mult.

Exista ceva ce ti-ai dorit sa faci si nu ai reusit pana acum?

Da, o fetita! Mi-am dorit enorm de mult sa am o fetita, insa nu mi-a fost dat… Am doi baieti minunati pe care ii ador si ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi a vietii mele pentru ei, insa cu toate acestea recunosc ca singura mea neimplinire in viata asta va ramane: “ea”. Si fiindca nu mai putem avea un alt copil pe cale naturala, am luat in calcul o posibila adoptie. Asteptam insa, momentul propice pentru a face asta.

Ai vreun mesaj de transmis cititorilor nostri?

Sa creada in visele lor, sa lupte pentru ele pana la implinirea acestora si, cel mai important, sa nu isi piarda speranta, niciodata. Si mai vreau sa multumesc tuturor celor care au avut rabdare sa citeasca aceste randuri. Dumnezeu sa ii binecuvanteze!

Cu drag,
Maria Culescu